The White Ribbon

Imi place Michael Haneke. Face filme in care se joaca lejer cu noi (pentru că poate), ne dă peste nas cu finaluri deschise si puzzle-uri care mai de care mai șocante. Dar cel mai tare îmi place că pune în filmele sale situații incomfortabile, jenante, stranii, la care inevitabil te foiești în scaun (în cazul lui The White Ribbon, o astfel de scenă e fără dubii cea în care doctorul îi dedică amantei sale un repertoriu de injurii - cred că ar trebui dat acelei scene un premiu pentru cel mai crud/malefic/dur/revoltător/vomitător/ mă lasă cu gura căscată discurs rostit vreodată pe peliculă).

Am mers la The White Ribbon cu ceva așteptări (deh..a și câștigat la Cannes în 2009 - deși la multe producții câștigătoare la Cannes am cam strâmbat din nas, sunt curioasă anu' ăsta ce o să fie). Din păcate cam știam ceva spoilere despre film, dar oricum a avut cu ce să mă surprindă. The White Ribbon e despre o gașcă de copii emo care au comis sau nu (cam da) oareșce fărădelegi. Haneke ne dă mai multe indicii despre circumstanțele petrecerii actelor violente prin intermediul unui povestitor:  învățătorul satului cu pricina (filmul amintindu-mi ușor, ca structură, de un roman). În sat, totul e bine și frumos (adică fiecare e brutal doar în propria casă), până când conformismul și "pacea" care domnea e ruptă de niște acte aparent aleatorii, de o cruzime care șochează pe toată lumea. Prin The White Ribbon, Haneke ne dă o lecție despre conformism, rebeliune, credință și tortură.Unii zic că în definitiv ar fi un fel de metaforă referitoare la pasivitatea poporului german în fața ororilor nazismului (discutabil dacă e așa sau nu, sau dacă asta a fost intenția regizorului).

Nu am putut să nu mă gândesc la Fanny and Alexander
al lui Bergman (care recunosc că mi s-a părut chiar mai tare). În ambele filme codurile morale maladive ale părinților se răsfrâng asupra comportamentului odraslelor. Pastorul e la fel de strict și uptight ca episcopul Edvard Vergerus, din Fanny și Alexander, și aplică pedepse fizice și psihologice similare. Sunt curioasă dacă Haneke s-a inspirat sau nu din Bergman când a făcut The White Ribbon (eu zic că da).

Ad of the week

"fight the LOLs and OMGs"

Agenție:Young & Rubicam
Un spot genial, funny și clever, la unul la un produs care chiar imi place: Bacardi :)

Una calda, alta rece

Mă las mereu păcălită să mai văd câte un film "uşurel", tipic hollywoodian, în speranţa că poate chiar e distractiv. De multe ori am chef de un feel good movie şi cad în capcană. De data asta mi-am luat plasă cu No Strings Attached, care se vrea comedie romantică. Nu ştiu ce m-a enervat mai tare la filmul asta: moaca tâmpă a lui Ashton Kutcher (sau poate el intrase prea bine în pielea baiatului de bani gata sensibilos, căruia îi e greu să concureze cu tipu deştept de la Harvard), abundenţa de clişee, faze pe care bag mâna în foc că le-am mai văzut în altă parte, scenele inutile super lungi...

vai ce original..morcovi in loc de flori.

Probabil că filmul asta e pur şi simplu prost (câh) dintr-un singur motiv: it Fails to Deliver as Promised. Nu cred că se uită nimeni la o pelicula de genu asta sperând să fie mare filosofie, dar toată lumea aşteaptă ceva amuzament, entertainment, nu ca la fiecare 15 minute să îţi dai ochii peste cap de plictiseala. Natalie Portman să zicem că mai salvează situaţia, e greu să nu o placi, dar e şi mai greu să rezişti la o aşa numită comedie când râzi la maxim 2 glume în cele aproape 2 ore. Partea romantică nu prea merită nici ea atenţie, căci nu e nimic nou.

una din multele scene in care ei radeau, si noi nu

Ca filmul să fie mai atractiv pentru tipe, nu personajul masulin e cel distant şi neinteresat să se implice în relaţii, ci ea e cea care e independentă sentimental şi autosuficienta. Evident, până aproape de sfârşit, când avem parte de clasicul ,,do or die", când ea aleargă disperată după el în speranţa că nu e prea târziu (mă mir cum de nu a fost şi o scenă în care unul din ei pleca din ţară/ oraş).

Bine măcar că am văzut şi Blue Valentine zilele astea,cu Ryan Gosling (doamne cât de bine poate să joace el), Michelle Williams (doamne cât de drăguţă e în filmul ăsta ). Filmul e concentrat pe viaţa celor două personaje principale: Dean şi Cindy, care sunt căsătoriţi şi au o fetiţă. Pe scurt, pelicula ne arată cum s-au cunoscut/îndrăgostit cei doi, şi cum au ajuns într-un punct critic peste care relaţia lor nu mai poate trece. Blue Valentine este, după cum ne indică şi titlul foarte poetic ales, povestea unui eşec amoros pe tiparul ce bine a fost-ce rău am ajuns. E de văzut şi pentru felul foarte classy în care e folosită culoarea (blue, desigur, un pic în stilul lui Kieślowski) în camera de hotel în care cei doi se refugiază, din dorinţa soţului de a mai repara ceva. Flashback-urile din trecut dezgroapă the dirty little secrets pe care le au personajele (în speţă ea), şi le dau acestora profunzime. Singurul lucru care m-a deranjat un pic a fost victimizarea personajelor: mai întâi el (bietul fraier romantic ce se căsătoreşte cu ea deşi nici măcar nu era copilul lui), apoi a ei (săraca mamă pricopsită cu un soţ beţiv şi enervant pe care nu îl iubeste, totul din cauza unei greşeli din tinereţe). Oricum, Blue Valentine e printre cele mai bune producţii văzute de mine în ultima vreme, tipul de film la care nu ai cum să rămâi indiferent, şi care se potriveşte mănuşă cu un versul  Love Ain't No Walk In The Park al celor de la Vampire Weekend.

Sick Unconditional Love-Breaking the Waves

"I wanted to do a film about goodness. I also wanted to do a film with a religious motif, a film about miracles. At the same time I wanted to do a completely naturalistic film." Von Trier

Vroiam sa ma uit de o grămadă de timp la Breaking the Waves, încă de când am luat mult plânsa revistă Republik cu acest DVD. Breaking the Waves e genul de film la care ştii de la început că inevitabil, nu se va sfârşi cu bine.
Lars von Trier il structurează în 7 capitole al căror titlu sugestiv fac practic un mic rezumat al filmului: Bess se mărită, viața cu Jan, viața singură, Jan se îmbolnăvește, Îndoiala, Credință, Sacrificiul lui Bess, Înmormântarea.

Bess îşi găseşte marea iubire (în persoana lui Jan), iubire pe care o pierde numai ca roata să se întoarcă în final: Jan rămâne singur (e un fel de Romeo şi Julieta fără dublu-sacrificiu).  Morala poveştii depinde de perspectiva în care citim filmul: fie Bess e dusă rău cu pluta şi Jan e un nemernic libidinos (adică fie perspectiva "obiectivă", social acceptată), fie Bess chiar ştia ceva mai mult ca restul lumii şi a acţionat la un nivel superior, mai bun, ceva în genul Idiotului lui Dostoievski. Lars von Trier ne indică însă clar că filmul e gândit în cel de-al doilea sens.
Cert e că filmul începe mai domol, dar devine interesant pe parcurs, când ne mai şi obişnuim cu monologul dubios (sau mistic, cum vreți să îi spuneți) al lui Bess cu Dumnezeu. Von Trier face de fapt pe tot parcursul peliculei un atac la adresa religiei (pedeapsă-recompensă), care nu ar trebui confundată cu ideea de credinţă. Multe scene memorabile, ingenios puse în scenă către un final care mie nu prea mi-a plăcut.

It's Always Sunny in Philadelphia

Chiar dacă la mine cerul nu e prea senin momentan, am zis să scriu despre un sitcom amuzant: It's Always Sunny in Philadelphia. Spre deosebire de Friends sau Seinfeld, locul familiar și recurent unde personajele își pierd vremea nu e un apartament (deja un loc mult prea previzibil), ci un bar. Avem de-a face cu o gașcă zgomotoasă de prieteni semi-ratați: Dennis (lipsit de orice principii și narcisist până în măduva oaselor, suferă de sindromul pretty boy), Charlie (dislexic, ratat, prostuț cu gură mare), Mac (the muscle man), Dee (singurul personaj feminin, evident, ținta ironiilor masculine, de cele mai multe ori mi-e milă de ea și aștept un episod în care să le dea maxim peste nas băieților). Găștii se alătură ulterior și Frank, tatăl manipulator și  lipsit de scrupule al lui Dennis și Dee. Frank  nu e chiar exemplul tipic de father figure, căci încearcă să-și scoată ambele odrasle la "produs" în vreo câteva episoade.

Grupul gălăgios de amici imprudenți și imorali au de furcă în fiecare episod cu câte o problemă mai mult sau mai puțin controversată: curentul eco, rasismul, poziția anti sau pro avort, actele de caritate, rata șomajului, darea de mită etc. Alte episoade sunt spoof-uri la anumite genuri de filme (cu gangsteri, cu luare de ostatici etc). De obicei, în fiecare episod avem parte de cîte un complot, orice combinație fiind posibila: Dee și Dennis împotriva lui Charlie sau Mac, băieții contra lui Dee, ea contra lor, și așa mai departe. Cele mai amuzante glumițe sunt înțepăturile pe care amicii și le fac unii altora.

Serialul are un umor un pic neobișnuit, căci multe din glume sunt urlate în timpul încăierărilor dintre personaje ( în special Charlie, urlă măcar jumătate din episod). Deocamdată nu m-am uitat la toate cele 6 sezoane, dar până acum m-a binedispus, mai ales prin feelingul lăsat de grupul de pierde-vară îndrăgostiți de bere care freacă menta uneltind diverse scenarii nebunești/stupide.

8 martie cinefil

 Adina revine cu o propunere draguta de sesiune cinefila, ca doar trebuie sa sarbatorim in vreun fel si pe blog 8 martie :D
Ideea e urmatoarea ,,De 8 martie dăm din casă, ce filme vizionează dragele noastre mume, surori, prietene, vecine, tușici, bunici și alte fomei care ne trec pragul (de nervi :D). 19 bloggeri și bloggerițe se destănuie și ne spun la ce filme se uită cu jind și după care actori suspină fomeile din viața lor. La mulți ani femeiuștilor, damelor, mamelor și restu care vă simțiți femei :D Enjoy!''

Adina
Doamne cât trag de sormea până o conving să vadă un film bun, dar merită efortul, uite așa a ajuns ea obsedată de Jared Leto și de Recviem for a dream, am plânsără în hohote dimpreună la Hatchiko, îi mai plac dulcegărele precum Amelie și Everything is illuminated, deci în ceea ce o privește pe sormea n-am nimic de obiectat, dar dacă e să întorc pagina la propoziția mama are mere, căruțe cu mere repetitive, mă apucă damblaua, n-o înțeleg pe mama, cum să te uiți frate la The Long Kiss Goodnight de mai bine de 10 ori sau la The day after tomorrow, ah da, mama are un apetit pentru apocaliptic nesățios, s-ar uita la I am legend zi și noapte, ca să nu mai zic că a văzut toate filmele cu Mel Gibson și...Dolph Lundgren :D. În ceea ce le privește pe amicele mele practicăm ceea ce se cheamă filmu-fetiș, le sun: bă, uita-ți vă la Anticrist, după care ne întălnim la o cafea, ne uităm strabic una la alta și nu mai terminăm cu interjecțiile pe marginea ceștii :D.

Oldies but goldies

O prietena m-a rugat acum ceva vreme sa ii recomand niste filme clasice. Prin clasice cred ca se referea la niste filme alb-negru, sau cel putin asa am presupus eu :)
So here it goes, câteva filme clasice care imi plac și pe care le recomand:

Casablanca
Cel mai clasic love story  (de fapt avem chiar două poveşti de dragoste), super quotable, cu un final pe măsură, cred că oricine ar trebui să vadă măcar o dată Casablanca.

Some like it hot
Funny, funny, funny, the ultimate feel good movie.  Jack Lemon,Tony Curtis si Marlyn Monroe sunt geniali. 

A bout de souffle... Love and disaster
Godard at his best. In general, mi se pare ca Godard face filme pentru snobi (n-am putut sa termin  Alphaville,  Pierrot le Fou a fost o plicticosenie frumos colorata etc. ), dar A bout de souffle chiar e de vazut.

Le notti di Cabiria (Nights of Cabiri )
In topul filmelor mele preferate, recunosc ca la sfarsit am cam dat apa la soricei