The White Ribbon

Imi place Michael Haneke. Face filme in care se joaca lejer cu noi (pentru că poate), ne dă peste nas cu finaluri deschise si puzzle-uri care mai de care mai șocante. Dar cel mai tare îmi place că pune în filmele sale situații incomfortabile, jenante, stranii, la care inevitabil te foiești în scaun (în cazul lui The White Ribbon, o astfel de scenă e fără dubii cea în care doctorul îi dedică amantei sale un repertoriu de injurii - cred că ar trebui dat acelei scene un premiu pentru cel mai crud/malefic/dur/revoltător/vomitător/ mă lasă cu gura căscată discurs rostit vreodată pe peliculă).

Am mers la The White Ribbon cu ceva așteptări (deh..a și câștigat la Cannes în 2009 - deși la multe producții câștigătoare la Cannes am cam strâmbat din nas, sunt curioasă anu' ăsta ce o să fie). Din păcate cam știam ceva spoilere despre film, dar oricum a avut cu ce să mă surprindă. The White Ribbon e despre o gașcă de copii emo care au comis sau nu (cam da) oareșce fărădelegi. Haneke ne dă mai multe indicii despre circumstanțele petrecerii actelor violente prin intermediul unui povestitor:  învățătorul satului cu pricina (filmul amintindu-mi ușor, ca structură, de un roman). În sat, totul e bine și frumos (adică fiecare e brutal doar în propria casă), până când conformismul și "pacea" care domnea e ruptă de niște acte aparent aleatorii, de o cruzime care șochează pe toată lumea. Prin The White Ribbon, Haneke ne dă o lecție despre conformism, rebeliune, credință și tortură.Unii zic că în definitiv ar fi un fel de metaforă referitoare la pasivitatea poporului german în fața ororilor nazismului (discutabil dacă e așa sau nu, sau dacă asta a fost intenția regizorului).

Nu am putut să nu mă gândesc la Fanny and Alexander
al lui Bergman (care recunosc că mi s-a părut chiar mai tare). În ambele filme codurile morale maladive ale părinților se răsfrâng asupra comportamentului odraslelor. Pastorul e la fel de strict și uptight ca episcopul Edvard Vergerus, din Fanny și Alexander, și aplică pedepse fizice și psihologice similare. Sunt curioasă dacă Haneke s-a inspirat sau nu din Bergman când a făcut The White Ribbon (eu zic că da).