Nu puteam sa nu vad Rango. Nu numai că e animaţie, dar e şi cu Johnny Depp (sau mă rog, ne delectăm cu vocea lui). Am fost plăcut surprinsă încă de la început de scenele hazlii şi simpatice ale filmului, de look-ul fresh şi de stilul uşor suprarealist. Trupa de bufniţe mariachi prezice precum corul grecesc soarta nefericitului cameleon (Rango) care aterizează în urma unui accident rutier direct în mijlocul deşertului.
Deşi nu ni se promite un happy-end, Rango nu putea să se desfăşoare altfel decât pozitiv (că până la umăr e vorba despre o animaţie). După ce scapă de câteva peripeţii pe muchie de cuţit în deşertul neprielnic, Rango ajunge în cel mai trist şi neprimitor oraş cu putinţă, denumit ironic Dirt. Aici, Rango are şansă de a-şi crea o nouă identitate şi de a deveni cine şi-a dorit dintotdeauna să fie: un învingător. Experimentul teatral devine realitate eroică, şi Rango ajunge şerif cu acte în regulă în oraşul pe care îl salvează din ghearele complotului pus la cale de forţele aflate la "putere". Călătoria existenţialistă a lui Rango e încununată cu succes. The underdog vine şi îi dă peste nas primarului, câştingând simpatia creaturilor însetate şi inima narcolepticei jumătăţi. Beans (Isla Fisher) e cea una din cele mai morbide personaje feminine animate, mi-a cam amintit de
Helena Bonham Carter.
Deşi acţiunea propriu-zisă e rather boring, un fel de
Chinatown animat, presărat cu elemente western, farmecul filmului vine din lumea bizară, cu animăluţe urâţele şi scârboşele care se lasă vrăjite (la fel ca noi), de povestea de glorie ţesută de Rango. Dacă se chinuiau mai mult să facă un scenariu mai puţin previzibil, cu o intrigă mai de doamne ajută, poate Rango ar fi fost chiar memorabil.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu