Three monkeys - turkish cinematic delight

În cadrul retrospectivei Anonimul de la NCRR am văzut Three monkeys, film pentru care Nuri Bilge Ceylan a castigat în 2008 premiul pentru cea mai bună regie la Cannes. Citisem despre film că era ceva despre drama unei familii ajunsă într-o criză de comunicare. Într-adevăr, cele 109 minute ale filmului se concentrează pe viaţa unui cuplu: Eyüp + Hacer şi a fiului lor Ismail. Drama survine când lui Eyüp i se face o ofertă "de nerefuzat": să intre pentru o scurtă perioadă de timp la închisoare în locul şefului său, care a făcut un accident de mașină și nu poate risca un scandal de o asemenea magnitudine în plină campanie electorală. În schimbul favorului, lui Eyüp, care era șoferul său, i se promite o compensaţie sănătoasă la ieşire.

Între timp, intriga survine cu adevărat când Hacer începe o aventură cu cel care l-a trimis pe soțul ei la închisoare, iar Ismail îşi dă seama de situaţie. Reîntors din închisoare, Eyüp simte o ruptură în familie, şi nori de suspiciune & sentimente nedeclarate se împrăştie în atmosferă. Actorii joacă impecabil, şi înţelegem exact tipul de frământare sufletească şi de exasperare prin care trec, deşi replicile sunt puţine pe la jumătatea filmului, când gândurile celor doi soţi sunt mai degrabă sugerate decât puse în cuvinte exacte. Soţia infidelă, deşi probabil hulită de mulţi spectatori moralişti  e cea care a dat şpilul filmului şi care mie personal mi-a trezit cea mai mare compasiune (probabil pentru că se afla într-un punct în care toate consecinţele faptelor sale o lovesc din plin).  Poveştile cu iubiri necugetate, de preferinţă neîmpărtăşite şi cu consecinţe/endinguri umbroase imi cam plac- de văzut în această categorie este și Head On, o altă producţie foarte bună a unui regizor turc - Fatih Akin.

Three Monkeys mi s-a părut un slice of life percutant şi frumos, cu scene care te transformă într-un mic voyerist în intimitatea plină de probleme şi frustrări ale unui cuplu ale cărui sentimente se transpun foarte vivid şi convingător pe ecran.
La sfârşitul filmului rămânem cu impresia (cum a spus o prietenă cu care am fost) că ,,un rău nu vine niciodată singur.. şi că istoria se repetă".  Dar a fost un sfârşit furtunos și noros demn de o dramă în care, cum spune și Ebert, cei mai buni tovarăși ai personajelor sunt ambițiile lor.