Una calda, alta rece

Mă las mereu păcălită să mai văd câte un film "uşurel", tipic hollywoodian, în speranţa că poate chiar e distractiv. De multe ori am chef de un feel good movie şi cad în capcană. De data asta mi-am luat plasă cu No Strings Attached, care se vrea comedie romantică. Nu ştiu ce m-a enervat mai tare la filmul asta: moaca tâmpă a lui Ashton Kutcher (sau poate el intrase prea bine în pielea baiatului de bani gata sensibilos, căruia îi e greu să concureze cu tipu deştept de la Harvard), abundenţa de clişee, faze pe care bag mâna în foc că le-am mai văzut în altă parte, scenele inutile super lungi...

vai ce original..morcovi in loc de flori.

Probabil că filmul asta e pur şi simplu prost (câh) dintr-un singur motiv: it Fails to Deliver as Promised. Nu cred că se uită nimeni la o pelicula de genu asta sperând să fie mare filosofie, dar toată lumea aşteaptă ceva amuzament, entertainment, nu ca la fiecare 15 minute să îţi dai ochii peste cap de plictiseala. Natalie Portman să zicem că mai salvează situaţia, e greu să nu o placi, dar e şi mai greu să rezişti la o aşa numită comedie când râzi la maxim 2 glume în cele aproape 2 ore. Partea romantică nu prea merită nici ea atenţie, căci nu e nimic nou.

una din multele scene in care ei radeau, si noi nu

Ca filmul să fie mai atractiv pentru tipe, nu personajul masulin e cel distant şi neinteresat să se implice în relaţii, ci ea e cea care e independentă sentimental şi autosuficienta. Evident, până aproape de sfârşit, când avem parte de clasicul ,,do or die", când ea aleargă disperată după el în speranţa că nu e prea târziu (mă mir cum de nu a fost şi o scenă în care unul din ei pleca din ţară/ oraş).

Bine măcar că am văzut şi Blue Valentine zilele astea,cu Ryan Gosling (doamne cât de bine poate să joace el), Michelle Williams (doamne cât de drăguţă e în filmul ăsta ). Filmul e concentrat pe viaţa celor două personaje principale: Dean şi Cindy, care sunt căsătoriţi şi au o fetiţă. Pe scurt, pelicula ne arată cum s-au cunoscut/îndrăgostit cei doi, şi cum au ajuns într-un punct critic peste care relaţia lor nu mai poate trece. Blue Valentine este, după cum ne indică şi titlul foarte poetic ales, povestea unui eşec amoros pe tiparul ce bine a fost-ce rău am ajuns. E de văzut şi pentru felul foarte classy în care e folosită culoarea (blue, desigur, un pic în stilul lui Kieślowski) în camera de hotel în care cei doi se refugiază, din dorinţa soţului de a mai repara ceva. Flashback-urile din trecut dezgroapă the dirty little secrets pe care le au personajele (în speţă ea), şi le dau acestora profunzime. Singurul lucru care m-a deranjat un pic a fost victimizarea personajelor: mai întâi el (bietul fraier romantic ce se căsătoreşte cu ea deşi nici măcar nu era copilul lui), apoi a ei (săraca mamă pricopsită cu un soţ beţiv şi enervant pe care nu îl iubeste, totul din cauza unei greşeli din tinereţe). Oricum, Blue Valentine e printre cele mai bune producţii văzute de mine în ultima vreme, tipul de film la care nu ai cum să rămâi indiferent, şi care se potriveşte mănuşă cu un versul  Love Ain't No Walk In The Park al celor de la Vampire Weekend.

Sick Unconditional Love-Breaking the Waves

"I wanted to do a film about goodness. I also wanted to do a film with a religious motif, a film about miracles. At the same time I wanted to do a completely naturalistic film." Von Trier

Vroiam sa ma uit de o grămadă de timp la Breaking the Waves, încă de când am luat mult plânsa revistă Republik cu acest DVD. Breaking the Waves e genul de film la care ştii de la început că inevitabil, nu se va sfârşi cu bine.
Lars von Trier il structurează în 7 capitole al căror titlu sugestiv fac practic un mic rezumat al filmului: Bess se mărită, viața cu Jan, viața singură, Jan se îmbolnăvește, Îndoiala, Credință, Sacrificiul lui Bess, Înmormântarea.

Bess îşi găseşte marea iubire (în persoana lui Jan), iubire pe care o pierde numai ca roata să se întoarcă în final: Jan rămâne singur (e un fel de Romeo şi Julieta fără dublu-sacrificiu).  Morala poveştii depinde de perspectiva în care citim filmul: fie Bess e dusă rău cu pluta şi Jan e un nemernic libidinos (adică fie perspectiva "obiectivă", social acceptată), fie Bess chiar ştia ceva mai mult ca restul lumii şi a acţionat la un nivel superior, mai bun, ceva în genul Idiotului lui Dostoievski. Lars von Trier ne indică însă clar că filmul e gândit în cel de-al doilea sens.
Cert e că filmul începe mai domol, dar devine interesant pe parcurs, când ne mai şi obişnuim cu monologul dubios (sau mistic, cum vreți să îi spuneți) al lui Bess cu Dumnezeu. Von Trier face de fapt pe tot parcursul peliculei un atac la adresa religiei (pedeapsă-recompensă), care nu ar trebui confundată cu ideea de credinţă. Multe scene memorabile, ingenios puse în scenă către un final care mie nu prea mi-a plăcut.