Facebook smiles

Opusul lui The tree of life

Three monkeys - turkish cinematic delight

În cadrul retrospectivei Anonimul de la NCRR am văzut Three monkeys, film pentru care Nuri Bilge Ceylan a castigat în 2008 premiul pentru cea mai bună regie la Cannes. Citisem despre film că era ceva despre drama unei familii ajunsă într-o criză de comunicare. Într-adevăr, cele 109 minute ale filmului se concentrează pe viaţa unui cuplu: Eyüp + Hacer şi a fiului lor Ismail. Drama survine când lui Eyüp i se face o ofertă "de nerefuzat": să intre pentru o scurtă perioadă de timp la închisoare în locul şefului său, care a făcut un accident de mașină și nu poate risca un scandal de o asemenea magnitudine în plină campanie electorală. În schimbul favorului, lui Eyüp, care era șoferul său, i se promite o compensaţie sănătoasă la ieşire.

Între timp, intriga survine cu adevărat când Hacer începe o aventură cu cel care l-a trimis pe soțul ei la închisoare, iar Ismail îşi dă seama de situaţie. Reîntors din închisoare, Eyüp simte o ruptură în familie, şi nori de suspiciune & sentimente nedeclarate se împrăştie în atmosferă. Actorii joacă impecabil, şi înţelegem exact tipul de frământare sufletească şi de exasperare prin care trec, deşi replicile sunt puţine pe la jumătatea filmului, când gândurile celor doi soţi sunt mai degrabă sugerate decât puse în cuvinte exacte. Soţia infidelă, deşi probabil hulită de mulţi spectatori moralişti  e cea care a dat şpilul filmului şi care mie personal mi-a trezit cea mai mare compasiune (probabil pentru că se afla într-un punct în care toate consecinţele faptelor sale o lovesc din plin).  Poveştile cu iubiri necugetate, de preferinţă neîmpărtăşite şi cu consecinţe/endinguri umbroase imi cam plac- de văzut în această categorie este și Head On, o altă producţie foarte bună a unui regizor turc - Fatih Akin.

Three Monkeys mi s-a părut un slice of life percutant şi frumos, cu scene care te transformă într-un mic voyerist în intimitatea plină de probleme şi frustrări ale unui cuplu ale cărui sentimente se transpun foarte vivid şi convingător pe ecran.
La sfârşitul filmului rămânem cu impresia (cum a spus o prietenă cu care am fost) că ,,un rău nu vine niciodată singur.. şi că istoria se repetă".  Dar a fost un sfârşit furtunos și noros demn de o dramă în care, cum spune și Ebert, cei mai buni tovarăși ai personajelor sunt ambițiile lor.

Misfits

Misfits e unul din cele mai bune seriale pe care le-am vazut in ultima vreme. Adica e un serial de care nu te mai saturi si pe care vrei sa-l termini cat mai repede cu putinta. Dormi mai putin, mananci la calculator, dai cu flit prietenilor, te machiezi mai repede.. orice ca sa mai vezi un episod. E numai bun de devorat (desi nu va asteptati sa fie la fel hipnotizant la Lost, care cred ca e serialul perfect pentru maratoane).
Premisa serialului Misfits e over the top: totul pleaca de la o furtuna buclucasa care le confera locuitorilor unui orasel britanic puteri supranaturale . Printre "norocosii" care se pricopsesc cu abilitati iesite din comun se afla cinci tineri delicventi condamnati sa faca munca in folosul comunitatii pentru diferite acte deviante (consum de droguri, piromanie, paruiala etc.). Fiecare se trezeste peste noapte ca are o capacitate ciudata: de a se intoarce in timp, de a fi invizibil, nemuritor, de a citi gandurile, si o putere mai neobisnuita, de a-i face pe ceilalti anormal de excitati cand sunt atinsi.

Daca varianta americana, Heroes, cu al sau save the cheerleeder save the world are ingredientele bune sa te tina in priza un sezon, Misfits e mult mai tare deocamdata. E de doua ori mai sumbru, mai amuzant (Nathan e absolut demential cu ale sale idiotenii debile, mutre si replici de-ti sta mintea in loc), and it's crawling way under your skin. Desi fiecare episod se desfasoara aproape dupa aceeasi formula, in care cate un villan (si el posesor de puteri) trebuie cumva depistat si exterminat sau indepartat de gasca de "eroi". Fie ca e vorba de iubita psihopata, de tatal vitreg varcolac, de copia lui Iisus, prin diverse mijloace, they always win.   Extrem de palpitant la Misfits e tocmai lipsa de scrupule a anti-eroilor, care nu vor sa-si foloseasca puterile sa faca ceva pozitiv pentru umanitate, dar nici ceva malefic. Ei vor doar sa-si salveze pielea, motiv pentru care sunt nevoiti sa comita one or two murders.Misfits e genul de serial care iti livreaza un enterteinment pur.

Cele doua sezoane se desfasoara pe durata a 6 saptamani, perioada in care adolescentii sunt obligati sa faca munca in folosul comunitatii. De-abia astept sa vad ce senzatii ne mai asteapta din septembrie, cand se lanseaza noul sezon.

A directors touch

 E discutabil dacă reclamele ar trebui sau nu să fie mai artsy.
 Spoturi t.v  plus regizori celebri = love? Sometimes...
1. Wes Anderson  pentru Stella Artois (sau cum ,,nu-ți mai trebuie femei când ai bere"- mesaj transmis in a classy way).

Tot Wes Anderson a mai regizat și o reclamă pentru IKEA, o reclamă omagiu inspirată de Jacques Tatis la o fimă de telefoane mobile japoneze  în care apare și Brad Pitt, unele slăbuțe pentru AT&T .

 2. Shyamalan e cam hulit şi urât de mulţi critici în ultima vreme, dar eu tot îi acord credit de când am văzut The Village, care mi s-a părut foarte reuşit la vremea respectivă. Shyamalan a regizat şi o reclamă autoreferenţială pentru un card American Express. Ar fi interesant un spot autoreferenţial cu Cristi Puiu sau Mungiu (care a regizat o grămadă de reclame româneşti, se vede stilul în spoturile care sărbătoreau 10 ani de BRD cu Nadia, Năstase sau Hagi)

3. David Lynch, a regizat o serie de reclame freaky (cum altfel) pentru PS2, mai jos e una parcă scoasă din Eraserhead:

Tot Lynch a mai regizat, printre altele,  si o reclama criptica la tigari.

4. David Fincher regizează o relamă pentru Adidas în 2002 (după ce mai lucrase pentru Levis si Nike ) si o reclama la Heineken (hands down firma de bere cu cele mai tari spoturi si executii BTL) cu starul din filmele sale Seven, Fight Club and The Curious Case of Benjamin Button. Brad Pitt ne arata cam cat de V.I.P este el:

6. Sa nu uitam de spotul clasic al lui Ridley Scott realizat la lansarea Apple. E descris si explicat intr-o multime de carti despre publicitate, desi a fost difuzat o singura data la Superbowlul din 1984. Reclama e puternic influentata de romanul 1984 al lui Orewll si ataca puternic concurenta Macintosh.

5. Michael Bay transpune vizual intr-un mod foarte cool si provocator un mesaj esential in preajma sarbatorilor pentru Victoria Secret's: one gift, a thousand fantasies. Nu e cu Megan Fox, dar clipul e la fel de exploziv ca Transformers:

To be continued...



De la A la Z - filme preferate

Adina mi-a  transmis o leapsă preluată de la Rontziki (care a preluat-o de la moonlightblues).
So here goes my list:

A – A fost sau n-a fost

B – Big Fish

C – Chungking Express

D – Das Leben der Anderen

E – Eternal Sunshine of the Spotless Mind

F – Fanny och Alexander

G – Ghost World

H – Hable con ella

I – It Happened One Night

J – Jules et Jim (nu chiar de 10, dar nu am găsit altceva)

K – Kung Fu Hustle 

L – Le charme discret de la bourgeoisie

M – Mujeres al borde de un ataque de nervios

N – Nights of Cabiria

O –Obchod na korze (The shop on main street)

P – Pulp Fiction

Q –Qué he hecho yo para merecer esto! Nu se încadrează în topul personal Almodovar, dar la Q n-am avut ce altceva să pun.

R – Rear Window

S – Shi Gan

T – To be or not to be

U – UP

V – Viridiana

W – Wild Strawberries

Z – Zhestokiy romans cam slabță oferta la litera Z

Puzzling movies

Adina ne-a invitat să dăm din casă și vă spunem ce filme nu am reușit să înțelegem nici în ruptul capului.

Adina
Inland Empire  

E deja tautologic să spun că Lynch-ul ultimilor ani stă ca un demiurg oriental într-o bulă de unde privește zeflemitor la omenirea mișunătoare pe sub fundu-i prețios...din gloată ridic timidă o mânuță: domnu Lynch înțeleg că mătăluță ești dăștept nevoie mare și că te afundași în stratosfera visării mai ceva ca Mister Cobb, da' aruncă-mi domne și mie o sforicică înnodată cu-o ațică de sens, dă-mi și mie o bucățică de cod să-ți descifrez și eu Inlandu. Domn Lynch se scotecește în buzunarele largi și îmi întinde ceva. Hai maestre, iar îți bați joc de mine, ce să fac cu iepurii ăștia? 

Poate că nu alergătura după cheia descifrării e soluția ci o deconectare, o permisivitate, o transcedere până ce logica nu că dispare, dar devine alta. Catatonică redare, traumatic rezultat

.

Diana

M-am gandit ceva daca sa scriu la tema propusa de data aceasta de Adina despre Imaginarium of Doctor Parnasus al lui Terry Gilliam (overrated kitch if you ask me) sau despre ceva de Lynch. Raspunsul e insa destul de clar: Lynch e indubitabil maestrul lasatului cu gura cascata, cu parul zbarlit, cu o expresie de what the fuck is going on. Pe mine cel putin Mulholland Drive m-a încercat greu cu ale sale lesbiene, vorbe alandala și indicii de nedescifrat. Cred că până la urmă, în ciuda tuturor scenariilor și speculaților despre înțelesul filmului, răspunsul e unul singur: nu are niciun sens. Silenzio deci!

Josephine

Au fost multe filme, de-a lungul vremii, pe care am crezut că nu le-am înţeles. La a doua vizionare însă sau la o sedimentare corespunzătoare peste noapte, cu revelaţiile de rigoare, am reuşit să le dau de capăt. A fost unul (THE ONE adicătelea) care însă m-a chinuit, m-a sucit şi eu l-am răsucit, ne-am certat în revizionări şi NIMIC frate! Această ciudăţenie a cinematografiei (pentru mine) este Mulholland Dr. al lui Mr. Lynch, care în afară de o incitantă scenă de sex dublu-feminin nu mi-a transmis nimic deosebit. După a 3-a vizonare am încetat să mai caut substraturi...

Tloni

pentru cei care acum 10 ani aveau in jur de 20 de ani, trilogia Matrix a insemnat probabil mult mai mult decat ar fi meritat. daca primul Matrix a fost o masinarie infernala superb conceputa, o explozie de efecte speciale revolutionare, filozofie la moda, cyberpunk goth si anarhism radical ["what do you see? businessmen, teachers, lawyers, carpenters. these people are still a part of that system, and that makes them our enemy"] – urmatoarele doua parti au esuat in grandilocventa si clisee new age. din acest motiv am si renuntat sa decriptez toate enigmele cu care fratii Wachowski, confundand un film cu o revista de integrame, si-au condimentat trilogia pana la sfarsit.

monologul final nihilist al lui Smith ramane, oricum, singurul moment artistic din Matrix Revolutions. 

Andres 

Pentru aceasta sesiune am cautat putin in sertarul cu filme si unul singur mi-a sarit in ochi ca fiind pe cat de bun pe atat de enervant. SAW. Ok, nu toate au fost bune. Din cele 7 poate ca vreo 3 sau 4 au fost tari, restul… umplutura. Cineva a avut o placere sadica de a se juca cu mintile noastre, ale celor care l-am urmarit. De ce era nevoie de atatea parti pentru a ajunge la finalul (genial) care a fost? Mai multe filme, mai mult bani. Am inteles asta. Dar totusi…

Culmea ar fi sa mai apara unul!

 

Hai la film cu ambulanţa!

Azi, de la ora 21:00 va fi proiectată la NCRR co-producţia canadiano-franceză Incendii, care a câştigat în 2010 marele premiu la festivalul de film de la Toronto şi a fost nominalizată la categoria cel mai bun film străin în 2011 la Oscaruri.

Filmul e ca un puzzle, acţiunea e segmentată în mai multe capitole (scenariul fiind scris după o piesă de teatru a scriitorului Wajdi Mouawad). Regizorul Dennis Villeneuve se joacă cu planurile temporale pentru a dezvălui la final un adevăr şocant (à la Oldboy).

Incendii e genul de film la care te duci fără să ştii exact dacă o să-ţi placă sau nu. Ei bine, mie mi-a plăcut.

E bun la ceva războiul? Răspunsul categoric pe care îl dă filmul e nu, aducând în prim-plan inutilitatea confictelor religioase. Cu toate acestea, Incendii nu este neapărat un film despre război şi consecinţele sale dezastruoase, cât despre drama unei femei ce trebuie să supravieţuiască în ciuda regretelor. E despre tăria de caracter (şi nebunia) personajului principal, a cărei călătorii epice nu are cum să te lase rece.

 Criticii au iubit acest film, iar unii spectatori l-au acuzat de "telenovelism", având într-adevăr inserate o serie de coincidenţe neplauzibile (care funcţionează însă). 



Puteţi vedea filmul azi la Noul Cinematograf al Regizorului Român (în curtea Muzeului Ţăranului Român). Intrarea este liberă întrucât NCRR doreşte să îi susţină pe cei de la Paramongols - the undercover paramedics for Mongolia, prima echipă din România ce va lua startul în cel mai mare raliu caritabil din lume: “Mongol Charity Rally 2011 . Ei vor să ajungă cu ambulanţa până în Ulan Bator (oaaa!). Dacă vreţi să îi cunoaşteţi pe cei de la Paramongols şi să le uraţi drum bun, puteţi veni azi la proiecţia Incendii de la NCRR!

de la A la Z

Am văzut la Adina un mic joculeț beletristic preluat de la Tomata.
Ideea e următoarea: înșiruie câte o carte preferată al cărei titlu începe cu câte o literă din alfabet. Dacă nu ai o carte pentru litere mai ciudate, cum ar fi Q, X sau K, o poți înlocui cu o carte preferată care conține acea literă în titlu. Ai voie sa pui în lista ta și carți care nu aparțin beletristicii.

A – Albastru pur-Tracy Chevalier
B – Buddha din suburbii -Hanif Kureishi
C – Conjurația imbecililor -John Kennedy Toole
D – Doamna Bovary-Gustave Flaubert
E – Exuvii-Simona Popescu
F – Fata cu cercel de perla-Tracy Chevalier
G – Grădina de ciment-Ian McEwan
H – (Aventurile lui) Huckleberry Finn  - Mark Twain (am trișat un pic)
I – Identitatea-Milan Kundera
Î – Împăratul muștelor – W. Golding
J – Junky-Burroughs
K– Kitchen-Banana Yoshimoto
L – La sud de granița, la vest de soare-Haruki Murakami 
M – Middlesex-Jeffrey Eugenides
N – Noi gândim- Charles Leadbeater
O – O mie noua sute optezi si patru-George Orwell
 P – Pădurea norvegiană-Haruki Murakami
Q – nema
R– Romanul adolescentului miop-Eliade
S –  Stăpânul Inelelor- Tolkien
Ș –  Mă numesc roȘu- Orhan Pamuk
T – Trei într-o barcă. Jerome K. Jerome
Ț – ArmistiȚiul-Primo Levi
U– Un veac de singurătate – G.G. Marquez
V – Viața lui Pi-Yann Martel (aici ar fi și Versetele satanice, nu mă pot hotărî care mi-a plăcut mai mult)
W – Wikinomics:Don Tapscott și Anthony Williams
X –  nema
Z – Zbor deasupra unui cuib de cuci – Ken Kesey

Leapșa merge mai departe la MD și la Alin, dacă au chef de așa ceva.

Rango - Un altfel de western

Nu puteam sa nu vad Rango. Nu numai că e animaţie, dar e şi cu Johnny Depp (sau mă rog, ne delectăm cu vocea lui). Am fost plăcut surprinsă încă de la început de scenele hazlii şi simpatice ale filmului, de look-ul fresh şi de stilul uşor suprarealist. Trupa de bufniţe mariachi prezice precum corul grecesc soarta nefericitului cameleon (Rango) care aterizează în urma unui accident rutier direct în mijlocul deşertului.

Deşi nu ni se promite un happy-end, Rango nu putea să se desfăşoare altfel decât pozitiv (că până la umăr e vorba despre o animaţie). După ce scapă de câteva peripeţii pe muchie de cuţit în deşertul neprielnic, Rango ajunge în cel mai trist şi neprimitor oraş cu putinţă, denumit ironic Dirt. Aici, Rango are şansă de a-şi crea o nouă identitate şi de a deveni cine şi-a dorit dintotdeauna să fie: un învingător. Experimentul teatral devine realitate eroică, şi Rango ajunge şerif cu acte în regulă în oraşul pe care îl salvează din ghearele complotului pus la cale de forţele aflate la "putere". Călătoria existenţialistă a lui Rango e încununată cu succes. The underdog vine şi îi dă peste nas primarului, câştingând simpatia creaturilor însetate şi inima narcolepticei jumătăţi. Beans (Isla Fisher) e cea una din cele mai morbide personaje feminine animate, mi-a cam amintit de Helena Bonham Carter.

Deşi acţiunea propriu-zisă e rather boring, un fel de Chinatown animat, presărat cu elemente western, farmecul filmului vine din lumea bizară, cu animăluţe urâţele şi scârboşele care se lasă vrăjite (la fel ca noi), de povestea de glorie ţesută de Rango. Dacă se chinuiau mai mult să facă un scenariu mai puţin previzibil, cu o intrigă mai de doamne ajută, poate Rango ar fi fost chiar memorabil.

Head to head

It's on: mâine pe Digi avem parte de o partidă epică între proaspătul no. 1 Novak Djokovic şi Rafael Nadal. Acum că Federer a învăţat şi să piardă, rivalitatea următorilor ani va fi între Rafa şi Nole. Andy Murray nu prea are balls deocamdată.

It's so exciting! Dacă ar fi să pariez, aş pune banii pe Nadal, deşi am ceva emoţii pentru el mâine, că doar tocmai a fost detronat de Nole. Cei doi nu s-au mai întâlnit decât o dată într-o finală, câştigată de Nadal la US Open-ul din 2010.  Din meciurile jucate împreună, Rafa a câştigat 16, iar Nole 11. Destul de strâns :)  Rafa nu a pierdut niciun meci la Wimbledon de patru ani, ajungând măcar în finală din 2006 (în afară de 2009, când nu şi-a putut apăra titlul pentru că a fost accicentat). Pe de altă parte Nole nu a pierdut decât un meci în ultimele 7 luni (incredibil!).
De ce ţin cu Nadal? În afară de faptul că e candy for the eye (deşi mama îl face papagal), e cel mai modest şi fenomenal/talentat jucător. Îl apreciez şi pe Nole, deşi e cam ofticos uneori, şi cam teatral. Dar îmi place cum se  împăunează ori de câte ori câştigă vreun punct important şi e haios în general.

Update: bine ca am pariat doar fictiv

Don't miss Lola

În cadrul Nopţii Institutelor Culturale (vineri, 24 iunie) va fi proiectat şi unul din filmele mele favorite, şi anume Lola, cu superba Anouk Aimée. Lola e primul film de lung metraj al lui  Jacques Demy, din 1961. E sofisticat, liric, şarmant, romantic, haotic, şi jucăuş. Începe de la ora 23 la Cinema Elvira Popescu. Vă recomand să nu-l rataţi. :)

Puteţi găsi programul tuturor evenimentelor de vineri aici.

Feel my skin on your skin

They're always with some guy. If they're special, you just have to make sure that that guy is you.

Zilele astea am terminat primele două sezoane din Skins UK. Am ales să văd varianta britanică pentru că regula e că orice remake e mai nașpa ca originalul (după ce am făcut difenența dintre mini-seria britanică State of Play și copia insipidă a americanilor cu Ben Affleck, am zis că nu mă mai uit la niciun remake vreodată).
De Skins mi-a vorbit cineva cu mare pasiune, cred că avea și pupilele dilatate când zicea de serialul ăsta. Am zis că atâta înflăcărare trebuie să aibă și un fundament. M-a mai atras și că părea genul de serial easy going cu teenagers, dar nu ceva brainless (cum e Gossp Girls: care m-a adus la disperare, n-am înțeles isteria cu Chuck Bass, Serena & co.)

În Skins it's all about the characters: ne e servită o serie de personaje ciudățele, unele ușor sărite de pe fix (Cassie), altele de-a dreptul nebune (Sketch), gay (Maxxie), the nice girl (Jal), the naughty one (Michelle), the clown (Chris), the loser (Sid) și piesa de rezistență, tipul deștept/cool/frumos/pus pe rele (ați ghicit), Tony.  Fiecare episod e centrat pe unul din personajele principale, care trec prin dezamăgiri sau triumfuri amoroase, manipulări sentimentale, petreceri dezlănţuite, probleme familiale (niciunul nu provine dintr-o familie ehilibrată), răzvrătiri, speranţe & all the rest. Skins e condimentat şi cu nişte teme mai "serioase", de la self esteem issues, la anorexie, religie (sau cum e să e să fii adolescent musulman în Anglia) sau moarte.

Ce nu mi-a plăcut e că de la sezonul doi deja e absurd nivelul de traumatizare prin care trec săracii puști. I mean, câți adolescenți se confruntă atât de des cu probleme precum moartea cuiva drag, gesturi dramatice şi over the top precum plecatul taman-nesam în altă ţară (Cassie pleacă pe nepusă masă ba prin Scoţia, ba prin S.U.A), rămasul pe drumuri,tendinţe suicidare, şi mai ales, accidente de trafic imbecile. Mi-a venit să îmi smulg părul din cap când am văzut ce artificiu scenaristic bombastic a fost accidentul lui Tony. Au cam stricat the good vibe degeaba, şi au urmat nişte episoade cam lamentabile (câteva). Dar măcar l-au băgat mai mult în seamă pe Sid, care e super amuzant, and just lovable in a quirky way.
Skins e tare din cauza personajelor, nu neapărat a acţiunii, e un serial bunicel, cu câteva insight-uri care mi s-au părut extrem de mişto, dar totuşi nu m-a dat pe spate. Am înţeles că doar primele 2 sezoane din cele 5 sunt în formula asta, următoarele sunt despre Effy, surioara mai mică a lui Tony, ceea ce nu mă încântă în mod deosebit.

Lost in Translation

La recomandarea cuiva m-am uitat acum ceva timp la cateva episoade din The Big Bang Theory, dar parca nu m-a amuzat prea tare ...sau nu la fel de tare ca notele (savante) ale traducatorului...
In episod, geekşii se pregăteau să participe la un concurs şi îşi făceau costume personalizate cu numele echipei:

Kung Fu Panda 2

V-am mai spus ca imi plac animatiile? Miyazaky, Disney, Pixar, nu conteaza. I love them all..daca sunt bune (si in ultima vreme nu prea au mai fost, nimic pur original, care sa te dea pe spate cu factorul "cuteness" sau orice altceva).

Intamplator, am fost si la Kung Fu Panda 2  la IMAX (pacat ca nu am vazut si UP tot la IMAX). Primul lucru care mi-a luat ochii au fost efectele speciale foarte foarte tari, mai ales ca partea asta din Kung Fu Panda a fost mai action packed decat prima (and kung fu fights are always great..chiar si in animatii).

Filmul e ceva mai putin amuzant ca primul, povestea la fel de simpluta, dar draguta, deci per total a fost ok, chiar enjoyable. Po e acum indemnat sa isi caute pacea interioara de maestrul Shifu, dar nu prea poate pentru ca e macinat de o drama existentiala majora: nu stie de unde vine (cam ca in telenovele, nu-si cunoaste adevaratii parinti). Linistea fiindu-i umbrita de aceasta intrebare, Po pleaca impreuna cu gasca (leoaica, insecta, si care mai erau) sa opreasca un evil master din alt oras, care a conceput o arma de mass destruction (care ar distruge viitorul kung fu-ului). Paunul malefic (pe numele lui Shen) e adversarul lui Po, fiind si cel care (nu se putea altfel) i-a si ucis parintii ( toata faza fiind putin bible inspired). Filmul culmineaza cu un discurs induiosator si tipic american despre "the self made man'': nu conteaza de unde vii si ce ai fost, doar ce ai ajuns, prin propira putere.
Mi-a placut si de o tipa care statea langa mine, a ras zgomotos la toate fazele semi-amuzante din film (cred ca ea avea si lacrimi), a scos numai sunete pline de entuziasm (oaaaa..ioi) si a decretat la sfarsit ''mi-a cam placut''.

hai ca seamana un pic

Marketing Ambiental

Am adunat cateva exemple de executii foarte reusite de BTL implementate de diverse agentii din lume. As vrea sa se foloseasca si la noi mai mult spatiile neconventionale de afisare a reclamelor (ca deja un display in statiile RATB sau un print in baie parca nu mai surprind pe nimeni).

 

  In Elvetia, pentru lantul de restaurante vegetariene Tibits, au fost puse furci surpadimensionate  pe trunchiurile copacilor din marile parcuri ale orasului. Mesajul transmis e simplu, potrivit brandului si cu siguranta atrage atentia. Agentie: Wirz/BBDO, Switzerland

In autobuzele din Berlin probezi de voie de nevoie un ceas :)

BTL simpatic pentru Tyskie, un brand de bere polonez. Stickere in forma de halbe de bere au fost lipite pe usile puburilor, restaurantelor si magazinelor. Cu siguranta eye catching.

Cine s-a jucat cu noi..

,,Ne adunarăm 17 bloggeri deasupra marmitei cinefile, de data asta înșirăm cele mai neobișnuite prestații actoricești, cele mai wow apariții, cele mai sărite de pe axa normalului prezențe. Enjoy :)

Cand am primit propunerea Adinei de a scrie despre prestatia unui actor ce m-a lasat cu gura casca, m-am gandit instant la rolul memorabil al lui Christian Bale din dostoievskianul The Machinist. Piele si os e putin spus, e mai rau ca un fotomodel anorexic. Bale e incredibil (in sensul de ,,nu pot sa cred asa ceva") in rolul scheletelui insomniac si fantasmagoric. Cu siguranta un thumbs up de la mine, doar iti trebuie cojones la modul serios ca sa joci in felul asta.

I rest my case..uitati-va bietul cum arata, cred ca a flamanzit luni intregi:

Adina

Aleg nu una, ci trei apariții ciudate în cadrul aceluiași film, Velvet Goldmine, un Jonathan Rhys Meyer superstar asexuat, un Christian Bale groupie hipiot și un Ewan McGregor flușturatic nevoie mare :)

The White Ribbon

Imi place Michael Haneke. Face filme in care se joaca lejer cu noi (pentru că poate), ne dă peste nas cu finaluri deschise si puzzle-uri care mai de care mai șocante. Dar cel mai tare îmi place că pune în filmele sale situații incomfortabile, jenante, stranii, la care inevitabil te foiești în scaun (în cazul lui The White Ribbon, o astfel de scenă e fără dubii cea în care doctorul îi dedică amantei sale un repertoriu de injurii - cred că ar trebui dat acelei scene un premiu pentru cel mai crud/malefic/dur/revoltător/vomitător/ mă lasă cu gura căscată discurs rostit vreodată pe peliculă).

Am mers la The White Ribbon cu ceva așteptări (deh..a și câștigat la Cannes în 2009 - deși la multe producții câștigătoare la Cannes am cam strâmbat din nas, sunt curioasă anu' ăsta ce o să fie). Din păcate cam știam ceva spoilere despre film, dar oricum a avut cu ce să mă surprindă. The White Ribbon e despre o gașcă de copii emo care au comis sau nu (cam da) oareșce fărădelegi. Haneke ne dă mai multe indicii despre circumstanțele petrecerii actelor violente prin intermediul unui povestitor:  învățătorul satului cu pricina (filmul amintindu-mi ușor, ca structură, de un roman). În sat, totul e bine și frumos (adică fiecare e brutal doar în propria casă), până când conformismul și "pacea" care domnea e ruptă de niște acte aparent aleatorii, de o cruzime care șochează pe toată lumea. Prin The White Ribbon, Haneke ne dă o lecție despre conformism, rebeliune, credință și tortură.Unii zic că în definitiv ar fi un fel de metaforă referitoare la pasivitatea poporului german în fața ororilor nazismului (discutabil dacă e așa sau nu, sau dacă asta a fost intenția regizorului).

Nu am putut să nu mă gândesc la Fanny and Alexander
al lui Bergman (care recunosc că mi s-a părut chiar mai tare). În ambele filme codurile morale maladive ale părinților se răsfrâng asupra comportamentului odraslelor. Pastorul e la fel de strict și uptight ca episcopul Edvard Vergerus, din Fanny și Alexander, și aplică pedepse fizice și psihologice similare. Sunt curioasă dacă Haneke s-a inspirat sau nu din Bergman când a făcut The White Ribbon (eu zic că da).

Ad of the week

"fight the LOLs and OMGs"

Agenție:Young & Rubicam
Un spot genial, funny și clever, la unul la un produs care chiar imi place: Bacardi :)

Una calda, alta rece

Mă las mereu păcălită să mai văd câte un film "uşurel", tipic hollywoodian, în speranţa că poate chiar e distractiv. De multe ori am chef de un feel good movie şi cad în capcană. De data asta mi-am luat plasă cu No Strings Attached, care se vrea comedie romantică. Nu ştiu ce m-a enervat mai tare la filmul asta: moaca tâmpă a lui Ashton Kutcher (sau poate el intrase prea bine în pielea baiatului de bani gata sensibilos, căruia îi e greu să concureze cu tipu deştept de la Harvard), abundenţa de clişee, faze pe care bag mâna în foc că le-am mai văzut în altă parte, scenele inutile super lungi...

vai ce original..morcovi in loc de flori.

Probabil că filmul asta e pur şi simplu prost (câh) dintr-un singur motiv: it Fails to Deliver as Promised. Nu cred că se uită nimeni la o pelicula de genu asta sperând să fie mare filosofie, dar toată lumea aşteaptă ceva amuzament, entertainment, nu ca la fiecare 15 minute să îţi dai ochii peste cap de plictiseala. Natalie Portman să zicem că mai salvează situaţia, e greu să nu o placi, dar e şi mai greu să rezişti la o aşa numită comedie când râzi la maxim 2 glume în cele aproape 2 ore. Partea romantică nu prea merită nici ea atenţie, căci nu e nimic nou.

una din multele scene in care ei radeau, si noi nu

Ca filmul să fie mai atractiv pentru tipe, nu personajul masulin e cel distant şi neinteresat să se implice în relaţii, ci ea e cea care e independentă sentimental şi autosuficienta. Evident, până aproape de sfârşit, când avem parte de clasicul ,,do or die", când ea aleargă disperată după el în speranţa că nu e prea târziu (mă mir cum de nu a fost şi o scenă în care unul din ei pleca din ţară/ oraş).

Bine măcar că am văzut şi Blue Valentine zilele astea,cu Ryan Gosling (doamne cât de bine poate să joace el), Michelle Williams (doamne cât de drăguţă e în filmul ăsta ). Filmul e concentrat pe viaţa celor două personaje principale: Dean şi Cindy, care sunt căsătoriţi şi au o fetiţă. Pe scurt, pelicula ne arată cum s-au cunoscut/îndrăgostit cei doi, şi cum au ajuns într-un punct critic peste care relaţia lor nu mai poate trece. Blue Valentine este, după cum ne indică şi titlul foarte poetic ales, povestea unui eşec amoros pe tiparul ce bine a fost-ce rău am ajuns. E de văzut şi pentru felul foarte classy în care e folosită culoarea (blue, desigur, un pic în stilul lui Kieślowski) în camera de hotel în care cei doi se refugiază, din dorinţa soţului de a mai repara ceva. Flashback-urile din trecut dezgroapă the dirty little secrets pe care le au personajele (în speţă ea), şi le dau acestora profunzime. Singurul lucru care m-a deranjat un pic a fost victimizarea personajelor: mai întâi el (bietul fraier romantic ce se căsătoreşte cu ea deşi nici măcar nu era copilul lui), apoi a ei (săraca mamă pricopsită cu un soţ beţiv şi enervant pe care nu îl iubeste, totul din cauza unei greşeli din tinereţe). Oricum, Blue Valentine e printre cele mai bune producţii văzute de mine în ultima vreme, tipul de film la care nu ai cum să rămâi indiferent, şi care se potriveşte mănuşă cu un versul  Love Ain't No Walk In The Park al celor de la Vampire Weekend.