Spartacus-Blood and Sand: sex si violență

Spartacus șochează încă din primul episod din două motive: excesul de nuditate și violența. Aceștia sunt, de altfel, pilonii pe care se bazează întregul serial, din motive de autenticitate, susțin producătorii. Privind confortabil de pe scaun, urmărind la monitor serialul, iei parte, la fel ca individul roman de rând, la ororile din arenă (plus un bonus, pentru spectatorul modern, unul mare, ororile din afara arenei). Publicul roman care vine la luptele dintre Gladiatori e reprezentat în mod hidos: furibund, agitat și semi-tâmp, cu apucături barbare, și evident, lipsit de inhibiții (măcar trei- patru femei din public trebuie musai să își arate nurii de fiecare dată). Telespectatorul, ia și el parte, indirect, la acest amestec nebun,visceral, privind pe ecran gladiatorii ce varsă sânge în slow motion. Cred că jumătate din serial e în slow motion, iar efectele speciale  din abundență scot câteodată în evidență artificialitatea peisjului, și nu reușesc deloc să recreeze atmosfera din Roma Antică.

"Aducătorul ploii", eroul orașului Capua (în care se petrece mai toată acțiunea) e Spartacus, tracul devenit gradiator după ce a creat haos dezertând împreună cu alți traci din armata Romană, în slujba căreia trebuia să lupte. Pentru această ofensă, el e despărțit de soția sa, Sura, și vândut ca slav lui Batiatus, ce conduce o școală de gladiatori. Lui Spartacus îi e sortit un destin tragic, având de la început un motto foarte clar povăţuit de Sura: Kill them all! Pentru a se reuni cu soția sa, Spartacus trebuie să omoare tot ce îi stă în cale pentru a-şi recăpăta mult dorita libertate.

Cuplul de stăpâni, Batiatus (John Hannah) și Lucretia (niemni alta decât Xena, Lucy Lawless), fac deliciul serialului: sunt niște nemernici de cinci stele. Ariviști, fără morală, flămânzi după status social și depășirea propriei condiții, intrigile și depravarea sunt jucăriile lor preferate. Actorii joacă fără cusur, iar în primele episoade este chiar greu să îți dai seama ce fel de intenții necurate ascund cu adevărat (Batiatus mai ales, părea destul de inocent în ochii mei la început). În capcanele întinse de dominus își mai bagă coada și Ashur, alt personaj alunescos, care urmărește, ca mulți alții, răzbunarea. De altfel, răzbunarea pare a fi motorul și motivatorul principal al faptelor multor personaje: Spartacus (întâi împotriva legatului, apoi  contra lui Batiatus), Ashur are un dintre împotriva lui  Crixus,  Iliythia  vrea să se răzbune pe Spartacus pentru umilința adusă soțului, apoi se reorientează către Lucreția, iar Batiatus vrea să se răzbune pe toți cei care nu cred în potențialul său şi care stau în calea ambiţiilor sale politice.

Povestea în mare e simplistă, dar intrigile sunt destul de atractive încât să urmărești sezonul până la capăt, deși devine monoton pe alocuri. Deși distribuția serialului e excelentă (și nu spun asta doar pentru că sunt tone de bărbați bine lucrați în fiecare episod), grozăville sângeroase prezentate nu reușesc să îngrețoșeze, din cauza atâtor efecte speciale, și nici nu te țin cu sufletul la gură. Scenele cu lupte sunt rather boring. Uneori chiar sunt rizibile momentele în care gladiatorilor înfrânți li se scurge sângele pe tot ecranul ( nu e deloc la modul cool a la Tarantino).

Din ianuarie 2011 începe difuzarea unui prequel de şase episoade, “Spartacus: Gods of the Arena”, deşi mai toată lumea aştepta un al doilea sezon care să reia acţiunea de unde a fost lăsată. Din păcate, actorul principal,  Andy Whitfield, încă urmează un tratament împotriva cancerului, şi este foarte probabil să nu îl mai vedem şi în sezonul 2. De asemnea, se vehiculează că noul actor care îl va juca pe Spartacus, dacă se va filma şi sezonul 2,  ar putea fi Liam McIntyre.Mai multe puteţi citi aici.
UPDATE: Liam McIntyre va intra în aernă în sezonul doi din Spartacus în locul lui Andy, din păcate :( Actorul australian de 28 de ani a mai jucat în mini-seria produsă de HBO, The Pacific, dar cred că a prins acum rolul vieții sale. Producția pentru Spartacus se va relua în această primăvară.


Aveţi mai jos şi trailerul pentru “Spartacus: Gods of the Arena”, care însă nu ştiu cât de interesant va fi, având în vedere că ştim deja ce soartă are Batiatus, şi poate să vorbească el acum oricât despre onoare, cinste, liberate, că nu-l mai crede nimeni (şi să fim serioşi, nu cred că Crixus sau Barca e personajul preferat al cuiva). 

Black Christmas

Cum toată lumea a început să recomande filme de Crăciun, aş avea şi eu o sugestie mai neconvenţională (si foarte neortodoxă): filmul horror din '74 Black Christmas. O casă în care locuiesc mai multe studente aflate în vacanţa de iarnă începe să fie asaltată de telefoane foarte ciudate, indescifrabile şi înfricosătoare,iar fetele încep să dispară una câte una. O producţie chiar horror, it scared the shit out of me last winter.

"If this movie doesn't make your skin crawl...it's on too tight!"

Regina gafelor/hainelor- Meg Cabot

“Barfa e incantatoare! Istoria insasi nu e altceva decat barfa, pe cand scandalul e o bafra pe care moralitatea o face plictisitoare.”   Oscar Wilde

O carte chick lit bună e delicioasa, o termini pe nerăsuflate şi chicotesti neîntrerupt până la ultima pagină, avand un zambet poznaş de fiecare data când te gandesti la ea. Sunt trei tipuri de cărţi chick-lit: the golden ones (categoria descrisa adineori), cele asa-si-asa (cateva rasete, indeajus de simpatice sa le termini, dar forgettable) si cele tâmpe (după primele 20 de pagini te întrebi ce ai făcut de te-a pedepsit cineva să alegi cartea respectivă).

Cartea lui Meg Cabot face parte din a doua categorie, a început mai bine decât s-a terminat. Deşi  titlul pare foarte promiţător, şi jubilam gândindu-mă prin ce situaţii inedit de jenante o să treacă personajul principal, Lizzie, acţiunea e oarecum dezamăgitoare. Regina gafelor e mai mult regina hainelor, care, ca şi eroina lui Sophie Kinsella, se dă în vânt după cumpărături, de data asta de haine vintage. Faţă de Becky, Lizzie mai are şi un skill extrem de folositor: le are cu croitoritul.

Mi-a displăcut  faptul că lectura nu a fost atât de amuzantă precum speram. Aş fi putut scuza acţiunea previzibilă (mai ales din punctul în care se întâlneşte cu Luke, al ei prince charming, în tren), dacă evenimentele ar fi fost ceva mai haioase. Au fost şi părţi bune, dar antiteza atât de clară între Lizzie şi priena siliconată a lui Luke m-a cam scos din sărite. La fel cum m-a enervat şi premisa neplauzibilă conform căreia Lizzie nici mărcar nu ştia că are de scris o lucrare de licenţă (wtf!). O fi muncind ea pe brânci la Vintage to Vavoom, dar nici chiar aşa...În plus, mai toate "gafele"  ei au fost extrem de forţate, şi nu chiar atât de tragice.  Oricum, aveam chef de o lectură uşurică, dar Meg Cabot nu m-a dat pe spate, şi nu sunt de acord cu cei de la Booklist când spun că e "O carte incredibil de amuzanta. Cititi-o si veti deveni pe loc fanii lui Meg Cabot."

De acea, nu cred ca voi citi şi continuarea, Regina gafelor la New York, si nici următoarea carte a seriei, Queen of Babble Gets Hitched .

Eu nu ştiu cum de reuşesc cei de la Humanitas să facă nişte coperţi atât de urâte cărţilor din colecţia Cocktail, cel puţin cea ce la Regina Gafelor mi se pare tare urâţică.

Greased Lightbox

→←+-↻

Loading image

Click anywhere to cancel

Image unavailable

Cutest thing ever

Am descoperit datorita unui post pe Facebook cel mai tare site cu benzi desenate. I love them all! Blogul acestui tip din Barcelona (acum mutat in Mozambic), care deseneaza dezbracat, e absolut adorabil. In mod foarte inspirat, fiecare banda desenata contine un insight, o chestie aflata pe parcursul vietii, despre care nimeni nu l-a anuntat dinainte :)  (Stuff No One Tolld me About, but I learn anyway).

My personal favourites:

Daca vă plac la fel de mult ca mie, că v-am dat doar un flavour, intrati aici: http://stuffnoonetoldme.blogspot.com/

Paris-Cédric Klapisch

Am o feblete pentru filme cu personaje ale caror destine se intersecteaza intr-un fel sau altul. Paris e un astfel de film, iar legatura dintre personaje (multicele), se face intr-un mod foarte subtil si rafinat.

In cadrul Festivalului de film Francez 2010 a rulat si Paris, a lui Cédric Klapisch , o productie emotionanta, puternica, ce atinge o gama foarte larga de subiecte (de la conceptul de normalitate, la constatarea discrepantei intre clasele sociale, sau la  nevoia de iubire a indivizilor)

Personajul central e Pierre (Romain Duris), un artist cu grave probleme la inima, caruia medicii nu ii dau prea mari sanse de supravietuire. Actiunea urmareste evenimentele ce se petrec in viata lui Pierre pana cand acesta pleaca la spital pentru un transplant de inima, dar si a altor indivizi din Parisul eterogen si tumultos: sora lui Pierre (Élise), o asistenta sociala with love troubles, vanzatorii unei piete de legume, un imigrant din Africa, un profesor de istorie si studenta sa, etc. 
Elise (Juliette Binoche) se muta impreuna cu fratele sau cand afla de boala acestuia, tinandu-i companie si ingrijindu-l. Aceasta creste singura trei copii si dupa doua mari despartiri, crede ca la 40 de ani nu o mai asteapta nimic surprinzator pe plan sentimental in viitor. Renunta la orice speranta, pana cand Pierre ii arata ca nu e deloc asa.

Paris e un omagiu adus vietii in general, fie ea simpla sau banala, o oda adusa vietii asa cum este ea. Indemnul final e carpe diem (Pierre e cel care o ''trezeste" pe sora sa la viata, aratandu-i ca  in ciuda deceptiilor sale amoroase the show must go on). Desi per total filmul e usor deprimant, si extrem de trist pe alocuri, sunt si unele scene foarte hilare (the hole affair cu profesorul universitar care o urmareste amorezat pe o stundeta de-a lui, trimitandu-i mesaje pe telefon). Personajele sunt extrem de umane, cu framantari sufletesti credibile si induiosatoare, iar povestile de dragoste nu sunt deloc tipic Hollywoodienne. Paris are o candoare aparte, cu actori remarcabili, si as vrea cu siguranta sa il revad peste cativa ani.

The Town- It's all about Charlestown

Initial am vazut trailerul pentru The Town, desi eu refuz de obicei sa aflu detalii despre filme inainte sa le vad. Mi se paruse relativ interesant, mai ales ca e regizat si scris de nimeni altul decat Ben Affleck (al carui Good Will Hunting chiar mi-a placut). Din pacate pentru The Town, mai reusit e posterul decat filmul. Singura scena memorabila e cea in care barbatii mascati, in drum spre jaful bancii, sunt priviti de un baietel perplex. Per total, filmul nu vine cu nimic nou in categoria sa, si e mai degraba plictisitor (poate ca am gresit eu, si nu trebuia sa ma uit la varianta de 2 ore si jumatate).

Filmul se invarte in jurul aceleasi povesti clasice: o mână de cartofori dintr-un cartier rau famat (a.k.a Charlestown din Boston, unde aparent multa lume se indeletniceste cu jafurile armate asupra bancilor) se prgatesc pentru o ultima ,,afacere''. Extrem de previzibil, lucrurile nu merg chiar cum erau planuite. In ecuatie intra si o victima frumoasa, desteapta si inocenta (Claire Keesey), de care se indragosteste chiar personajul lui Affleck (Doug MacRay).

Ben Affleck joaca rolul liderului grupului (el e creierul operatiunilor), dar are mai tot timpul filmului o moaca de catelus plouat (insuportabila!). Acesta e intruchiparea raufacatorului ,,umanizat", cu constiinta morala si cu un trecut ratat. Desi se visa sportiv de performanta, a esuat in cariera din cauza unor alegeri gresite (drogurile adica). Doug nu reuseste sa scape de blestemul locului in care s-a nascut, si de conditia sa sociala, si ajunge, la fel ca tatal sau, un infractor (care este insa capabil de sentimente nobile  -a se vedea idila cu  Claire- spre deosebire de prietenul sau din copilarie, James, care e o adevarata bruta, intrata definitiv in cercul vicios al violentei).

Bine ca mai toti actorii au jucat impecabil, Jeremy Reener (James), care si-a aratat talentul incontestabil si in The Hurt Locker il eclipseaza complet pe domul regizor. Nici Blake Lively nu joaca rau, fiind chiar credibila in rolul de tarfa drogata. Jon Hamm e delicios in pielea agentului FBI, care pica insa in capcana intinsa de Doug si ramane cu buza umflata: fara fata si fara victorioasa arestare (pentru ca, nu-i asa, Doug era foarte bine deghizat cand se plimba agale pe strazi si lasa postituri pe parbrizele masinilor ).

Gandindu-mă la filme cu jafuri, mi-au venit în minte două filme clasice europene, very old school. Unul comic: I soliti ignoti, altul mai noir: Du riffifi chez les hommes. 

Greased Lightbox

→←+-↻

Loading image

Click anywhere to cancel

Image unavailable